rugá (róg, rugát),
vb. –
1. A
implora. –
2. A
cere, a solicita. –
3. A
invita. – Mr., megl., istr.
rog. Lat.
rǒgāre (Pușcariu 1472; REW 7361; Densusianu,
GS, II, 310), cf. it.
rogare, prov., cat., sp.,
port.
rogar, v. fr.
rover. – Der.
rugă, s.f. (rugăciune,
implorare; petiție,
cerere; Trans., Olt.,
hram; Mold., Trans.,
cruce,
troiță);
rugăciune (megl.
rugăciuni), s.f. (
închinare,
rugă), probabil
direct din lat.
rǒgātiōnem (Pușcariu 1479; REW 7362), cf. prov.
roazó, fr.
rovaison, port.
pogações;
rugăminte (megl.
rugămînt), s.n. (
rugă,
cerere), probabil pl. n. de la
rugămînt, interpretat ca sing. f., cf.
încălțăminte (după Pușcariu 1480,
direct din lat.
rǒgāmentum);
rugător, adj. (care
cere). – Din
rom. provine
săs.
rugan, vb.