scurt (-tă),
adj. –
1. De lungime
mică. –
2. De durată
mică. –
3. Concis, rezumat. –
4. Mic,
jos, de înălțime
mică. – Mr.
șcurtu, istr.
scurt. Lat.
cŭrtus sau *
excŭrtus (Densusianu,
Hlr., 169; Pușcariu 463; REW 2421), cf. it.
(s)corto, alb.
škurtë, prov.
cort, fr.
court, cat.
curt, sp.
corto, port.
curto. Sunetul
s- este, de
obicei, explicat
pornind de la
excŭrtāre;
dar ar putea fi și de origine expresivă, cel
puțin în
rom. În mr. pare să
depindă de
alb.; cf.
alb.
Skortull, toponim (Jokl,
BA, IV, 195), care provine în
mod sigur din
rom. Der.
scurtă, s.f. (varice la
subțioară, inflamație, tumoare;
capă, mantou
scurt; Trans.,
pai mic;
pai pentru a
trage la
sorți);
curta, vb. (
Banat, a
tăia lemne);
scurta, vb. (a
tăia, a
face mai
scurt; a micșora, a concentra; a
merge direct), din
excŭrtāre, cuvînt vulgar și tîrziu (Niermeyer 390), cf.
alb.
škurtoń (Meyer 217; Philippide, II, 640), calabr.
scurtare (cf. REW 2994);
scurtătură, s.f. (
lemn,
băț scurt,
retevei);
scurtime, s.f. (însușirea de a fi
scurt);
scurteică, s.f. (
cațaveică,
scurtă de
blană,
haină de
stofă pentru
femei);
prescurta, vb. (a abrevia), după germ.
verkürzen. – Din
rom. provin bg.
skurtejka (Capidan,
Raporturile, 224; Bernard 38), sb.
škurteljka, stuteljka.