șonț (-ți),
s.m. – (Mold.)
Șchiop. – Var.
șonț. Creație expresivă, cf.
bont, ciont, mont, tont, care exprimă
ideea de „
ciut”. Var. este un sing. analogic, format după pl. Cf. și
șonț „
neamț”, cu evoluția semantică la
fel ca în
țopîrlan. Der. din mag.
sánta „
șchiop” (Șeineanu,
Semasiol., 171; Loewe 56; Tiktin; Candrea; Gáldi,
Dict., 183), care
ar depinde de sb.
šantav „
șchiop”, slov.
šantati „a șchiopăta” (Miklosich,
Fremdw., 128), este mai
puțin probabilă. Der.
șonți, vb. (Mold., a șchiopăta, a deșela);
șoni, vb. (Olt., a deșela);
șoneală, s.f. (Olt., șchiopătare);
șontîc, interj. (exprimă
ideea de șchiopătare), cf.
hîltîc, bîldîbîc;
șontîcăi, vb. (a șchiopăta);
șontorog, adj. (
șchiop; paralizat; impotent, hodorogit), format ca
boșorog, hodorog etc. (mag. dialectal
csontorag, indicat de Tiktin și Candrea ca
sursă pentru
rom., provine din
rom. cf. Edelspacher 12);
șontorogi, vb. (a deșela).