spúriu (-ii),
s.m. – (Trans. de N)
Bastard,
fiu natural. – Var.
șpuriu, Bucov.
spur. Lat.
spuriur, fără îndoială indirect. Drăganu,
Dacor., II, 611-7, certifică caracterul popular al cuvîntului;
dar. pron.
șpuriu, cu
ș (
BL, VI, 199), inidică o proveniență mag. sau germ. – Der.
spureancă (var. Bucov.
spuroaică), s.f. (fiică naturală).