spúză (-ze),
s.f. –
1. Cenușă fierbinte. –
2. Gîlmă, umflătură, erupție. –
3. Mulțime,
droaie, infinitate. – Mr., megl.
spuză, megl.
spruză. Origine incertă. Der. din lat.
spodium ‹ gr. σπόδιον,
aproape general acceptată (Philippide,
Principii, 66; Philippide, II, 655; I, 160; REW 8166; Capidan,
Raporturile, 549; Tiktin), prezintă dificultăți fonetice. Trecerea lui
o ›
u a
fost explicată insuficient, prin influența lui
prună (Romansky,
Jb., XVI, 129) sau printr-o
formă ionică σπούδιον (Diculescu,
Elementele, 420 și 427). Legătura cu
alb.
špuzë este evidentă;
dar s rom. nu
poate proveni din
š alb., în
vreme ce contrariul
ar fi posibil.
Graur,
BL, V, 114,
combate etimonul lat., bazat pe megl.
spruză;
dar nu e
sigur că
r este primitiv. Sensul 3, pe care Tiktin
îl găsea obscur sematic, se explică
pornind de la al doilea, sens ignorat de Tiktin și
alături de el majoritatea dicționarelor,
deși este curent în Munt., și în
ciuda der. Der.
spuzi, vb. refl. (a avea o erupție, a se
umple de bubulițe);
spuzeală, s.f. (erupție; mulțime, cantitate infinită);
spuzime, s.f. (înv., mulțime). Din
rom. provin bg. și rut.
spuza (Miklosich,
Wander., 19; Candrea,
Elemente, 409; Romansky 129; Capidan,
Raporturile, 212).