stol (-luri),
s.n. –
1. Masă. –
2. Reședință, capitală. – Megl.
stol „
scaun”. Sl.
stolŭ „
bază”, din v. germ.
stôls (› germ.
Stuhl), cf. cr., slov.,
rus.
stol „
masă” (Cihac, II, 370). Înv. – Der.
stoler, s.m. (tîmplar,
dulgher), din sl.
stolarĭ, rut.,
rus.
stoljar (Tiktin; Conev 76);
stolerie, s.f. (tîmplărie);
stoleriță s.f. (
nevastă de tîmplar);
stoliță, s.f. (înv., capitală, reședință), dim sb.,
rus.
stolica;
stolnic, s.m. (înv., servitor care se ocupa de
masă; înv.,
băiat la bucătărie; dregător domnesc,
șeful bucătărie
palatului; din
sec. XVIII,
titlu onorific de boierie, asimilat de Regulamentul Organic cu
gradul de
căpitan), din sl.
stolĭnikŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 46);
stolniceasă, s.f. (
nevastă de stolnic);
stolnicie, s.f. (slujba de stolnic);
stolnicel, s.m. (
băiat care servea
masa). – Din
rom. provine ngr. στόλνιϰος (Meyer,
Neugr. St., II, 79).