tămîie,
s.f. –
1. Substanță rășinoasă, oliban. –
2. Lingușire. –
3. (Arg.) Plictiseală, urît, lehamite. – Var.
Banat tămîńe. Mr.
θimnamă, megl.
tămǫnă. Gr. θυμιάμα (Miklosich,
Fremdw., 133; Roesler 577; Murnu 54; REW 8722, prin intermediul lat.
thymiama (Tiktin) probabil
trecut la *
thym(i)anea (Candrea), cf. v. sard.
timangia (Azlori 322), logud.
timanza, v. fr.
timoine. Der.
directă din gr., sau din sl.
timijanŭ, cf. bg., slov.
temjan, sb., cr.
tamjan, mag.
tömjén (Cihac, II, 400; Conev 109), nu este posibilă fonetic. Der.
tămîier, s.m. (ienupăr, Iuniperus communis);
tămîier, s.n. (
vas de tămîiat);
tămîierniță, s.f. (
vas de tămîiat);
tămîietoare, s.f. (
vas de tămîiat,
femeie care tămîiază, bocitoare);
tămîioară, s.f. (violetă, Viola Jooi, Viola odorata);
tămîios, adj. (cu
gust aromat; parfumat,
muscat);
tămîioasă, s.f. (
viță de
vie care
produce struguri aromați;
vin muscat);
tămîiță, s.f. (
plantă, Chenopodium ambrosioides; Ch. botrys);
tămîia, vb. (a răspîndi
fum de tămîie; a linguși);
tămîiat, adj. (
afumat cu tămîie;
cherchelit,
băut);
tămîietor, s.m. (lingușitor).