țărm (-muri),
s.n. –
Mal,
coastă, rivieră. – Var. înv.
țărmure. Lat.
termĕn (Lambrior,
Rom., VII, 92; REW 8665; Pușcariu,
Dacor., VIII, 306). Modificarea se datorează unei var. *
termonem (Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 306),
ipoteză improbabilă; unui acuz. vulgar
termĭnem (Ascoli,
Arch. glott., II, 430),
ipoteză insuficientă; unui dim. *
termŭlus ›
țărmur (Pușcariu 1715; cf. Pușcariu,
Lr., 248); sau mai probabil pl.
termĭna asimilat cu pl. în
*ǒra › -
uri prin intermediul unei asimilări
n ›
r. Forma modernă este un sing. regresiv, după pl.
țămuri (Byck-
Graur 28). Der.
țărmuri, vb. (a limita);
nețărmurit, adj. (infinit,
fără limite);
țărmuros, adj. (stîncos, abrupt).