ținc (-ci),
s.m. –
1. Pui de
animal. –
2. Copil, țîngău. – Var.
țînc. Mag.
cenk (Cihac, II, 535; Tiktin). – Der.
țincă (var.
țîncă), s.f. (
cățea);
țingău, s.m. (flăcăuaș, băietan), cu suf. -
ău (Philippide,
Principii, 154;
Graur 192; nu este probabilă der. din țig.
tsikno „
mic”, propusă de
Iordan,
Introducere în studiul l. rom., 419).