tîngă (-gi),
s.f. –
Supărare,
chin. – Megl.
tǫngă. Sl.
tąga (Tiktin). Înv. și Mold. – Der.
tîng, adj. (mîhnit, necăjit), Mold.,
rar.;
tîngui, vb. (a se lamenta; a plînge, a deplînge), din sl.
tągovati (Miklosich,
Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 411);
tînguială, s.f. (jelanie, plîngere);
tînguios (var.
tînguielnic), adj. (
trist, mîhnit, necăjit);
tînguitor, adj. (
trist).