țoálă (-le),
s.f. –
1. Covor, carpetă. –
2. Cuvertură,
pătură. –
3. Haină, îmbrăcăminte. – Var.
țol. Mr.
ciol. Tc.
çul, prin intermediul ngr. τσόλι sau τσούλι (Densusianu,
Filologie, 448;
Pascu,
Arch. Rom., VI, 231; Romnzevalle 79; Scriban); ne
scapă eventuala legătură cu v. sb.
calun, ceh.
caloun, pol.
calun „
covor” (Berneker 120). Din lat.
stola (Philippide,
Principii, 148;
Iordan,
Dift., 190) nu este posibil; și cu atît mai
puțin din
țuhal (Byck-
Graur 38). Der.
țoleturi, s.f. pl. (îmbrăcăminte);
țolic, s.n. (carpetă);
țolincă, s.f. (
covor mic);
țolină, s.f. (
femeie de stradă), cf.
buleandră, fleandură, hanță, tîrfă (după Philippide,
Principii, 107, de la
tol contaminat cu mag.
cula);
țoandră, s.f. (gioarsă,
haină veche), prin contaminarea lui
toală cu
țundră (din mag.
condra, după
Pascu,
R. critică, VI, 159; cf.
Iordan,
BF, II, 570);
înțoli, vb. (a
îmbrăca; refl., a prospera, a perveni). – Cf.
țundră.