tocí (tocésc, tocít),
vb. –
1. A
strica vîrful, a îngroșa tăișul. –
2. A
strica, a uza. –
3. A
învăța foarte mult, a
învăța mecanic. – Megl.
tuțǫs, tuțiri „a
ascuți”. Sb.
točiti „a
ascuți”, bg.
točam, rus.
točitĭ „a
ascuți” (Miklosich,
Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 414; Conev 66;
Bogaci), din sl.
točiti „a da tîrcoale”. Sl. trebuie să fi însemnat și „a
face să funcționeze tocila de
mînă sau de
picior”; și de
aici separarea sensului din
rom. și din
limbile slave,
căci tocila
strică în același
timp cantul și
ascute tăișul. Bg. și
rus. au ambele sensuri. Ultimul sens, care aparține Arg. școlar,
presupune un sens intermediar de „a
pisa”. – Der.
tocilă, s.f. (
mașină de
ascuțit; elev conștiincios și pisălog; Arg.,
bicicletă), din sl. (bg.,
rus.)
točilo;
tocilar, s.m. (ascuțitor; elev care
învață mult);
tocitoare, s.f. (
ciubăr,
putină), din același sl.
točiti cu sensul de „a
stoarce”, cf.
pritoci.