țúrcă (-ci),
s.f. –
1. Căciulă de
oaie. –
2. Tac,
băț lung și
subțire, folosit în anumite
jocuri asemănătoare celui de
biliard. –
3. Măscărici,
paiață, mascat ce
colindă pe la
case în
timpul sărbătorilor de
Crăciun, în Trans. Origine incertă. Probabil aparține aceleiași
familii expresive a lui
țîr, care a
ajuns să exprime
ideea de „vîrf,
pisc”, cf.
țurțur și
țurțan, s.n. (Olt., stîncă ascuțită). În
general, dicționarele consideră că
cele trei sensuri sînt
cuvinte independente;
dar este evident sensul
comun de „
obiect ascuțit” (măscăriciul se termină de
regulă cu un
cap ascuțit și
corespunde la ceea ce se numește în Munt.
barză). Există un anumit paralelism
între formarea lui
țurcă și
cea a lui
căciulă. Hasdeu,
Col. lui Traian, 1874, p. 175, se gîndea la un cuvînt dacic. Cihac, II, 536,
pornea de la mag.
turcos „cu
păr lung”, pentru sensul 1,
iar II, 427, de la sb.
turica „măscărici”,
pol.
tur „gogoriță, sperietoare”, pentru sensul 3. După Diculescu,
Elementele, 439,
ar trebui să se
meargă la gr. συριϰός. În
fine, Bogrea,
Dacor., IV, 854, explică sensul 3 prin rut.,
rus.
curka, care probabil provine din
rom. Cf. și
țuț, țîță, țiglă. Der.
țurcan, adj. (se
zice despre o anumită varietate de
oi cu
părul lung);
țurcănesc, adj. (
făcut din
lîna acestor oi);
țușcă, s.f. (varietate de oiasemănătoare cu
cele țurcane), probabil în
loc de
*țurșcă, cf.
țușcă „
basma cu
noduri”;
turcă, s.f. (Trans.,
paiață de
Crăciun), var. a lui
țurcă, datorată unei contaminări cu
turc, datorită aspectului său care
vrea să inspire
frică.