úșă (-și),
s.f. –
1. Poartă, intrare. –
2. Ușiță, a
doua ușă de intrare, dublura
ușii. – Var.
ușă. Mr.
ușe, megl.
ușă. Lat.
*ūstĭam, în
loc de
ōstĭum (Cipariu,
Gram., 160; Meyer-Lübke,
ZRPh., XXV, 355; Pușcariu 1832;
Pascu, I, 181; REW 6117; Rosetti, I, 60), cf. it.
uscio, prov.
uis, fr.
huis, v. sp.
uzo. – Der.
ușar(iu), s.m. (portar), în Mold. var.
ușer(iu);
ușarnic (var.
ușernic), adj. (vagabond);
ușier, s.m. (portar;
pedel); format după fr.
huissier;
ușor (var.
ușcior, uscior), s.n. (montant, stîlp, stîlp susținător al
ușii), din lat.
ostĭolum (Cipariu,
Elem., 115; Pușcariu 1843; REW 6116), cf. engad.
usöl, prov.
uisol.