va
vb. – A
merge. Lat.
vadĕre (Pușcariu 1847; REW 9117). Ca și în celalate idiomuri romanice este vb. defectiv,
practic fără conjug. Se
păstrează în expresia
mai va „mai este
mult” literalmente „
merge mai
mult”. Înv., în Trans., (
sec. XVI) se citează
formele de imperativ
vă, pl.
va(re)ți.
Deși există părerea
generală că viitorul
rom. se formează cu auxiliarul
a voi, probabil acest auxiliar este
prezentul lui
va,
confundat pe
urmă cu
a voi (
voi, vei, va, vom, veți, vor). Pentru această formare a viitorului, cf. fr. și sp. (
voi cînta, cf. fr.
je vais chanter, sp.
voy a cantar) și Pușcariu,
Dacor., VI, 387-93.