várgă (vărgi),
s.f. –
1. Nuia, vergea,
băț,
baghetă. –
2. Fîșie,
dungă, nervură. – Mr., megl.
veargă, istr.
verge. Lat.
vĭrga (Pușcariu 1858; Philippide, II, 661; REW 9361), cf. it., prov., cat., sp.,
port.
verga, logud.
birga,
gal.
berga. Este dubletul lui
vergă, s.f. (
bară care susține
vela), din it.
verga. – Der.
vărga, vb. (a
face dungi, a stria);
vărgat (mr., megl.
virgat), adj. (dungat, striat), care
ar putea să provină și din lat.
vĭrgātus (Pușcariu 1859; REW 9362);
vărgui (var.
vărgălui), vb. (a
fereca, a întări cu
bare);
vergea (mr., megl.
virdzeauă), s.f. (
nuia,
băț;
baghetă;
bară de
fier), dim. de la
vargă, sau
direct. din lat. *
vĭrgĕlla (Pușcariu 1876;
Iordan,
Dift., 59; REW 9363), cf. v. it.
vergella, fr.
vergelle;
vergel, s.n. (un anumit
obicei folcloric de
Crăciun sau de
Anul Nou, în care se încearcă să se
ghicească viitorul cu
ajutorul unor bețișoare), în Mold. și Trans. (după
ipoteza improbabilă a lui Lacea,
Dacor., IV, 785, din mag.
veszkedni);
vergela, vb. (a
ghici viitorul);
vergelat, s.,n. (
obicei folcloric);
vergelator, s.m. (
persoană care intervine în
obiceiul folcloric menționat). – Din
rom. provine ngr. βεργίτσα.