adăogá (-áog, -át),
vb. – A mai pune
peste, a da în
plus, a
spori. – Var.
adaoge, adăuga, adăugi. Mr.
adavgu (adapșu, adăvgat), megl.
daug (dauș). < Lat.
adaugĕre, care s-a
păstrat numai în
rom. (Pușcariu 10; Candrea-Dens., 16; REW 149;
DAR); cf. v. fr.
aoire, v. prov.
azaut. Ca și în alte
cazuri,
-ĕre trecuse la
-ēre din lat. vulg.
Forma adaugere este
vie încă în
rom.,
dar astăzi se
preferă forma de
conjug. I. Totuși, aceasta din
urmă este relativ recentă, și
DAR (1913) nu o
admite. În sfîrșit, există ca arhaism și o
formă adaptată la conj. IV,
a adăugi. Oscilația
între cele trei conjug. posibile a înmulțit
curios formele verbale, mai
ales la perf. simplu
(eu adăosei, adăusei, adăugii, adăogai, adăugai) și la
part.
trecut (
adaos, adaus, adăogit, adăugit, adăogat, adăugat). În toate
cazurile, este de
preferat tipul de conj. I. Der.
adaos, adj. (adăugat);
adaos, s.n. (adăugare, supliment);
adăoșag, s.n. (suprataxă, contribuție adițională, desființată în Mold. în 1741;
adăosătură, s.f. (adăugare).