al
adj. și pron. –
1. Acela, cel (care):
vrăjitorul ăla (Eliade);
una din fetele lui Zamfirache, a de s-a logodit cu Ilie bogasierul (Caragiale). –
2. Cel (art. caracteristic al superlativului relativ:
a mai frumoasă (Voiculescu) (cu această folosire este fam. și se
preferă cel). –
3. Antepus, substituie uneori art. enclitic, cu
scopul de a întări semnificația demonstrativă:
unde începu reteveiul a le înmuia ale oase (Ispirescu). –
4. (S.) Ceva nedefinit,
persoană (cînd este m.) sau
obiect (cînd este f.) care nu
poate fi
descrisă sau
desemnată cu
nume propriu:
numai ce mă pomenesc cu un ăla (Caragiale). –
5. (Vulg.; în Munt.) A (se)
ăla, vb. invariabil,
poate indica orice acțiune, în
cazurile în care nu se
găsește la moment cuvînt
propriu, sau se dorește evitarea unui cuvînt indecent. ♦ Decl. ca adj. antepus:
ăl,
gen.
ălui, pl.
ăi,
gen.
ălor; f.
a,
gen.
ălei, pl.
ale,
gen.
ălor. Ca adj. postpus și ca pron.
primește un
-a paragogic;
suferă modificări numai f. sing.
aia. Multe var. incorecte.
Formele mold. substituie de
obicei pe
ă inițial printr-un
a. Lat.
ille, illa. Prin originea sa, și în
parte prin întrebuințare, se
confundă cu cuvîntul precedent, de care s-a separat doar într-o
epocă relativ recentă. În
limba actuală nu este posibil să se mai
confunde, astfel încît
al rămîne pentru a
desemna relațiile de posesie (și numeralul ordinal), pe cînd folosirea lui
ăl se
confundă cu a lui
acel(a) sau
cel(a). Într-
adevăr,
limba literară
confundă constant
ăl 1 și 2 cu
acel(a) și
ăl 3 cu
cel(a), și
preferă formele acestea din
urmă, întrucît consideră cuvîntul
ăl ca avînd o anume
nuanță de vulgaritate sau, cel
puțin, de familiaritate. În sensurile 3-5 este de neînlocuit,
fiind vorba în
aceste trei cazuri de construcții
proprii rom. Sensul 4
răspunde aceleiași necesități ca fr.
machin, truc, chose, sau sp.
chisme. Pentru sensul 5 cf. sp.
aquellar, (a)quillotrar. Complexitatea
problemei adj. și pron. dem. în
rom. se explică prin numeroasele sale întrebuințări nuanțate diferit, și în același
timp prin originea
lor unică. Într-
adevăr, lat.
ille a
avut patru rezultate diferite (cf. Găzdaru și
DAR, s. v.
al): pron. pers.
el, f.
ea; art. encl. -
l sau -
le, f. -
a; art.
pos.
al, f.
a; și adj. și pron.
ăl, f.
a. La acestea s-
ar putea adăuga seria de compuși de la
ille, ca
cel și
acel. Toate sensurile fundamentale
ale seriei
coincid cu
uzul sp. și romanic în general:
muntele; al doilea; al meu; ăl mai frumos. Comp.
alde, art. invar. (circumlocuțiune dem., care
indică o referință la ceva
cunoscut):
alde mă-sa (Ispirescu);
alde taica (Jipescu);
un cioflingariu d-alde tine (
Creangă). Este comp. din
ăl cu
de. Pentru a
înțelege comp., trebuie
plecat de la expresii
cum sînt:
săracul ăl(a) de Ion, astfel încît construcția este eliptică, prin suprimarea unui adj. Construcția se
reduce la
ăl de, unde
de are sens relativ:
ăl de ieri.
DAR dă altă explicație, bazată pe necesitatea de a exprima un pl. indef., ceea ce nu pare a
corespunde nici intenției construcției, nici sing. invar. al lui
alde. Cf. Philippide,
Principii, 138.