alúnă (-ne),
s.f. –
Fructul alunului. – Mr.
allună, istr.
alure. Lat. *
abĕllona, de la
abĕllāna (Pușcariu 70; Candrea-Dens., 51; REW 17;
DAR). Din
forma normală provin it.
avellana, v. fr.
avelaine, sp.
avellana, cat.
vellana, astur.
ablana,
port.
avella; prin
forma incertă se explică tarent.
alońę, prov.
aulona, lion.
alonn. Pentru fonetism, cf. și Meyer-Lübke,
Dacor., III, 643. Der.
alun, s.m., formație regresivă, ca
prună-prun,
dudă-dud etc.;
aluna, vb. (a
căsca ochii, a se
holba);
alunar, s.m. (aluniș; rozătoare, pîrș;
pasăre, gaiță de
munte;
luna iulie), al
cărui ultim sens constituie o coincidență
curioasă cu ngr. ἀλωνάρις „
iulie” din gr. ἀλωνεύομαι (Pușcariu 70);
dar prezența lui -
u-
arată că imaginația pop., luînd acest cuvînt din ngr., l-a
asociat cu
familia lui
alună;
alunel, s.n. (
dans popular);
aluniș, s.n. (desiș de aluni);
alunească, s.f. (
dans de
nuntă), confuzie cu
nunească;
aluniu, adj. (de culoarea
alunei).
Aluniță (var.
alunică, alunea), s.f., considerat de
DAR drept dim. de la
alună, a
fost apoi semnalat de Pușcariu,
Dacor., I, 225 (cf. REW 19 și Puscariu,
Lr., I, 17),
drept der. al bg.
lunica „aluniță”, de la
luna „
lună”. Ca în alte
cazuri, contrariul pare mai
sigur,
căci bg.
lunica nu este suficient pentru a explica cuvîntul
rom. și var. sale. Cf., totuși, tc.
aluné „aluniță”, citat de Popescu-Ciocănel, 11.