asfințí (-țésc, asfințít),
vb. –
1. (despre
aștri) A
apune, a
scăpăta. –
2. (Despre
sursele de
lumină) A dispărea, a se
întuneca. Var.
sfinți. Probabil un der. de
tipul *
affingĕre sau *
exfingĕre, cu schimbarea modernă a
conjug. (datorită
conjug. incoative), și cu alterarea fonetismului, datorată
falsei etimologii populare care a asimilat acest cuvînt la
familia sfînt și
sfinți. Fingere înseamnă în principal „a da
formă” (cf.
figura, effigies); în lat. ca și în
rom. a
ajuns să însemne „a da
formă falsă” sau „a se preface”; cf. it.
fingere, prov.
fenher, fr.
feindre (REW 3313). Cu toate acestea, sensul primitiv s-a
păstrat, specializat în
mod ciudat, „a da
formă aluatului pentru
pâine”, prin cat.
fenyer, sp.
heñir și mr.
asfindzere „a
crește aluatul”,
desfindzere „a pune
aluatul la
rece, pentru a-l
împiedica să
crească” (Papahagi,
JB, XII, 102; REW 3313). În
rom. acest sens este
propriu vb.
a crește,
dar a existat probabil în vechime un verb *
asfinge, ca în mr., care ulterior a
devenit *
asfingi. Evoluția semantică
poate fi interpretată în mai
multe feluri. Plecînd de la
affingere „a
crește aluatul” se
poate să fi
ajuns la „a se revărsa” sau „a da pe de
lături”,
caz în care
am avea o evoluție (de la „a
crește” la „a
pleca”) paralelă cu
cea care
apare la lat.
mergere „a adînci, a
cufunda” ›
rom.
merge. Este posibil de
asemenea ca
effingere să fi
fost interpretat ca un *
de ex fingere. Însă cel mai probabil este
faptul ca însuși vb.
fingere să fi
ajuns, printr-o evoluție normală, de la sensul de „a da
formă falsă” , la acela de „a nu da nicio
formă” sau „a dispărea”; această
ipoteză se
sprijină și pe morv.
foedre „a
scoate, a da
jos”. Cf. semantismului lui „
apune” și, pentru proteza lui
s, (s)fărîma, (s)frinție. În
general se consideră că
asfinți provine de la
sfînt (Miklosich,
Slaw. Elem., 44; Cihac;
DAR; Candrea; cf., pentru compararea cu expresia corespunzătoare din ngr. ο ἤλιος βασιλείει,
articolele lui L. Spitzer,
REB, II, 224-5 și M. Kriaras,
REB, III, 462-8).
Am arătat că este evidentă contaminarea lui *
asfingi cu
asfinți; pare însă evident și
faptul că o
asemenea asociere nu
poate fi
concepută decît
a posteriori,
adică sugerată de consonanța ambelor
cuvinte. Etimonul
asfinți ‹
sfînt s-
ar baza pe asocierea
ideii de „
apus” cu
cea de „dincolo”, fundamentală în mitologia populară în
general. Cu toate acestea, a
presupune că imaginația populară a
conceput apusul
soarelui ca o „sanctificare” a
astrului implică un proces intelectual
prea complicat, și în același
timp neclar. Dimpotrivă, s-
ar putea afirma că imaginația populară
vede „sfîntul” ca o entitate
vie și actuală (
sfîntul soare este o expresie
foarte cunoscută,
dar numai pentru
soarele prezent), și refuză să
asocieze ideea de „sfințenie” cu aceea de „
moarte” sau „dispariție”, care la
urma urmelor înseamnă neputința firească a umanității
noastre obișnuite. Pe de altă
parte, este
curios să
observăm că vb.
asfinți, popular și de
uz curent, nu
apare în nici un text anterior
sec. XIX; de
aici se
poate deduce că evoluția semantică pe care
am indicat-o a
rămas nesigură pînă într-o
epocă relativ modernă. Adăugăm că Scriban se gîndește la o der. de la sl.
svjetiti, cf.
a sfeti, cu influența lui
sfînt; însă sensul lui
svjetiti „a
străluci” se
opune acestei der. (dificultate pe care
autorul încearcă s-o
biruie, presupunînd că
numele s-a aplicat
poate mai întîi răsăritului, și
apoi apusului
aștrilor). Mai importantă decît etimologia propusă, care
ni se pare greșită, este intuiția
autorului că originea cuvîntului trebuia să fie căutată altundeva în
afară de
sfînt. -Der.
asfințit, s.n. (
apus al
aștrilor; occident).