bîiguí (-uiésc, bîiguít),
vb. –
1. A bîlbîi, a vorbi stîlcit. –
2. A vorbi incoerent, a delira. –
3. A
zăpăci, a descuraja. – Var.
buigui (cu der.
săi). Creație expresivă, cf.
bîjbîi. Nu pare convingător etimonul mag.
bolyo(n)gni „a
greși”,
indicat de
DAR și de Gáldi,
Dict., 86. – Der.
bîiguială, s.f. (exprimare
fără șir; delir; confuzie);
bîiguitor, adj. (bîlbîit; aiurit,
zăpăcit);
bîiguitură, s.f. (bîlbîială; delir).