balț, (balțuri),
s.n. –
1. Laț,
șiret,
panglică. –
2. Voal al miresei. –
3. Giulgiu. –
4. Animal cu
gâtul alb sau
pătat cu
alb. – Mr.
balțu. Lat.
balteus „
panglică” (Pușcariu 181; REW 919; Candrea-Dens. 130; Densusianu,
GS, II, 316); cf. it.
balzo „
margine,
capăt”, cat.
balç, sp.
balzo. Se folosește numai în Trans. Der.
bălti, vb. (a încovoia);
bălți, vb. (Mold., a da
drumul din strînsoare);
bălța, vb. (a împestrița);
bălțat, adj. (
pestriț, în
multe culori,
pătat);
bălțătură, s.f. (împestrițare);
îmbălța, vb. (despre mirese, a-și pune
voalul);
a îmbălțui, vb. (a pune
voalul miresei). Der.
a bălți este normal;
a bălti pare a fi
suferit, atît ca semantism
cît și ca fonetism, influența lui
a bolti. Adj.
bălțat se consideră în
general cuvînt
aparte, derivat
direct din lat.
balteatus „
încins, încununat” (Pușcariu 181; REW 919; Densusianu,
Rom., XVIV, 586; Candrea-Dens., 132;
DAR); ca *
balteanus › it.
balzano, v. fr.
bauçant, fr.
balzan).
Dar poate fi considerat de
asemenea der. de la
a bălța, format în
mod regulat. De la el provin rut.
balec „pestrițat”, sb .
belcat „
alb” (Candrea,
Elemente, 402), acesta din
urmă probabil prin
asociere cu sl.
bĕlŭ „
alb”.