băț (béțe),
s.n. –
Bucată de
lemn,
nuia. Probabil din sl.
bičĭ „flagellum”, cf. dubletul
bici. Fonetismul nu este
clar,
dar dificultățile pe care
le prezintă nu sînt de netrecut.
Pledează în
favoarea acestei ipoteze identitatea sensurilor, și
absența acestor cuvinte în
dialecte. În
schimb, celelate explicații date pînă
acum, nu
par convingătoare. Miklosich,
Slaw. Elem., 16, urmat de Cihac, se
referă la sl.
bŭtŭ „sceptrum” (›
rom.
bîtă), de unde provine și mag.
bot; însă
ipoteza sa
lasă neexplicată transformarea lui
t în
ț.
DAR pune în legătură cuvîntul
băț cu
bîtă, ca mai
sus, și cu mag.
pa(l)ca; pentru dificultățile prezentate de această analogie, cf. Skok, 62. Există și
unii care
caută explicația în lat. După
Pascu,
Lat., 256, din lat. *
vĭttum, și acesta de la
vitta; totuși, rămîne nelămurită alterarea consoanei finale. Scriban se gîndește la
vitium, ceea ce este imposibil din
punct de
vedere semantic. Lausberg,
Mundarten, 186, propune lat.
vectis, de unde și calabr., basil.
bett „
baston”;
dar fonetismul
ridică mari dificultăți. Der.
bățos, adj. (fibros;
drept,
țeapăn; îngîmfat,
plin de
sine);
bețigaș, bețișor, s.n. *dim. al lui
băț).