bleáu
s.m. invar. – Strop,
pic;
indică minimum ce se
poate exprima (pentru a întări, prin
absență,
ideea de liniște). Creație expresivă (
Iordan,
BF, II, 181);
coincide cu bg.
ble, bljach (
DAR). – Der.
bleau, s.m. (
animal cu
urechile căzute);
bleahă (var.
blehaucă), s.f. (
scroafă cu
urechile căzute);
blehăi (var.
blehoti, bleheti), vb. (a
lătra), prin intermediul unei asocieri curente
între noțiunea de „
gură” și
cea de „cîrpă”, cf.
bleancă, fleancă, fleoarță etc;
bleașcă, s.f. (
palmă, lovitură;
zgomot produs de căderea unui
obiect moale și
umed), cf.
fleașcă;
bleasc, s.n. (respirație, răsuflare;
bale, salivă), al
cărui ultim sens este din sl.
blĕšku „
strălucire,
bale”, după
DAR (explicație ce pare greșită,
căci acest sens nu
apare în sl., cf.
Iordan,
BF, II, 183);
blești, vb. (a
slobozi un cuvînt, a
deschide pliscul; a vorbi cu dificultate, a
îngăima);
coincide, probabil datorită aceleiași
surse expresive, cu bg.
mlaštjă „a
mesteca, a
molfăi”;
blescăi, vb. (a
murdări cu pămînt, a
noroi), cf.
plescăi;
bleocăi, vb. (a bîrfi, a șușoti);
bleoci, vb. (a vorbi, a
lătră);
bl(e)oșticăi, vb. (a
merge cu
greu printr-o mlaștină).
Aceste cuvinte nu sînt în
mod necesar der.
direcți de la
bleau, însă
par a ilustra aceeași intenție expresivă. Cf.
bleandă, bleg, bleot.