bordéi (bordéie),
s.n. –
Colibă. – Var.
burdei. Origine discutabilă,
dar probabil mai
puțin obscură decît se consideră.
Coincide cu fr.
bordel, sp.
borda (REW 1216);
dar această coincidență este întîmplătoare. Bazîndu-se pe această
asemănare, Gamillscheg,
Rom. Germ., II, 263 și Scriban,
Arhiva, XXXIX, 93, au
vrut să explice cuvîntul
pornind de la un germ.
bord „scîndură” , posibilitate respinsă de Densusianu,
GS, VII, 88. Principala
rațiune a obiecțiilor specialiștilor
față de această derivare este cunoscuta
absență a
termenilor germanici
vechi în
rom. După Lahovary 315, este cuvînt anterior fazei indo-
europene. Tot Densusianu,
GS, VII, 89, recurge la un indo-
european bhardh-,
fără să
indice calea sa de
pătrundere. REW 1216 și
DAR, după ce au
respins ipoteza unui etimon germanic, se
referă la bg. În sfîrșit, Giuglea,
Dacor., III, 594,
pornește de la
rom.
bord „
bulgăre uscat”, care
ar proveni din gr. În ce ne
privește,
credem că
ar fi inutil să
căutăm atît de
departe în
trecut.
Bordei ar putea fi despărțit cu
greu de
cuvinte ca
burdă, bujdă, bujdei, bușdei, bujdeucă, care înseamnă toate „
colibă” (cf.
budă). Cf. rut.
bordej, sb.
burdely, bg.
burdei, bordei, mag.
bordej, bordely, care uneori se consideră a proveni din
rom. (Candrea,
Elemente, 402; Capidan,
Raporturile, 220).