boáre
s.f. –
1. Exalare, duhoare. –
2. Zăpușeală,
căldură. –
3. Adiere de vînt. – Mr.
boră, megl.
boari. Lat.
văpōrem, pronunțat normal *
baporem. Trebuie să se
presupună o fază intermediară asimilată *
baborem, al
cărei rezultat normal este
*băoare ›
boare, cf.
subala ›
(sub)suară. Semantismul este de
asemenea perfect normal, cel
puțin pentru primele
două accepții;
cea de „
adiere de vînt” este numai secundară și pînă la un anume
punct incertă (în ex. pe care
le menționează
DAR s-
ar putea interpreta adesea în sens etimologic;
frecvența cu care se întrebuințează expresia
o boare de vînt arată că nu este posibil să se
caute un etimon care să însemne de la
sine „vînt”). Etimonul pe care
îl propunem a
fost întrevăzut de Koerting 9995, care a propus lat.
vaporeus, dificil sub aspect fonetic și ca
atare abandonat în
general. Densusianu,
Rom., XXXIII, 275, a propus lat.
Bŏreās,
ipoteză care, adoptată de
Pascu,
Beiträge, 7; Candrea;
Graur,
BL, V, 90 și Scriban, prezintă
mari dificultăți semantice (
cum am arătat,
boare nu înseamnă „vînt” ci „duhoare”; pe de altă
parte,
implică noțiunea de „
fierbinte”, cf. Dosoftei;
nu-i nime să-i scape de boare, să se-ascunză de dîns la răcoare; în
timp ce, dimpotrivă,
Boreas este vîntul
rece din nord). În
fața ipotezei, lui Densusianu se
ridică cea a lui Pușcariu 5 (cf. REW 1219;
DAR; Pușcariu,
ZRPh., XXXVII, 112; Skok 195), care derivă pe
boare de la
abur, ceea ce nu este posibil din
punct de
vedere fonetic.
Odinioară, Cipariu,
Arhiv., 70, se gîndea la bg.
burja, cf.
bură.