butúc (butúci),
s.m. –
1. Trunchi, buturugă. –
2. Partea de
jos a
tulpinii viței de
vie. –
3. Instrument de tortură în care se
prindeau picioarele,
mâinile și
gâtul condamnaților. –
4. Partea centrală a roții. –
5. Buștean scurt. –
6. Calapod de pălărier. – Var.
butug, butur, butor, butoare, butău, butură, buture. Din lat. *
bottum „bont,
fără vârf” și „
bot,
obiect rotund”, prin intermediul unei unei formații diminutivale, ca
sat ›
sătuc,
pat ›
pătuc. Coincidența semantică
între „
rotund” și „trunchi” este evidentă, cf. fr.
bille, billot. Var. provin de la *
but, pl.
*buturi; de la această ultimă
formă s-a refăcut un sing. analogic
butur(ă). – Der.
butai, s.n. (înv.,
stup);
butuci, vb. (a pune în butuc 3);
butucănos (var.
botocănos, butucos), adj. (
grosolan, necizelat);
buturugă (var.
buturug, buturigă, buturoagă), s.f. (trunchi, ciot), de la butur(
ă) -
uc, cf. alternanța
butuc-butug;
buturugat, adj. (cu
noduri);
butușină, s.f. (
ciot);
îmbutuci, vb. (a pune în butuc, în instrument de tortură).
Credem, prin urmare, că acest
cuvânt este un simplu dublet al lui
bot. Nu numai că această opinie nu este împărtășită de filologi,
dar nici
măcar nu există un
acord în legătură cu identitatea
cuvintelor menționate mai
sus. Pentru
butuc, Schuchardt,
ZRPh, XV, 103 (cf.
DAR, I, 712) se
referă la o
rădăcină but-,
fără altă explicație, pe care Densusianu,
Hlr., 381, o consideră de origine cumanică (cf. cuman.
butak „ramură”) și pe care Tiktin o consideră
slavă. Din tc.
butak, după Șeineanu, II, 65; și din tc.
buduk „cu
picioare scurte” (cf.
bondoc), după K. Treimer,
Mitt. Wien, 356, cf. Lokotsch 372. Același radical
bott- „
gros,
rotund” revine la Diculescu, 17 și
ZRPh., XL, 413 (cf. REW 1239a),
dar considerat de origine germanică;
butuc ar fi în legătură cu it.
botta (comasc.
bottola), fr.
botte și
butură cu gepidicul *
bûtilo. Această
părere, acceptată de Gamillscheg,
Rom. germ., II, 250-1, și Scriban, a
fost respinsă de Densusianu,
GS, I, 348, pentru care
butură provine din bg.
botur (cf. Rosetti, II, 82). Același cuvînt este menționat și ca provenind din lat. *
buttula (Candrea,
Éléments, 2; REW 1389); din lat.
imbutum (Giuglea,
LL, II, 31); din sl. (Tiktin); din arab.
batk „acțiunea de a
tăia” (Moldovan 404); sau din vreo altă
limbă anterioară indoeurop. (Lahovary 320).
Butură rămîne
fără explicație în
DAR, care afirmă, în
schimb, că
buturugă este „rezultatul unei fuziuni a lui
butuc cu
butură și
tumurug”.
Dacă explicația nostră este
corectă, din
rom. trebuie să provină rut.
butjuk, butuki (Miklosich,
Wander., 20; Candrea,
Elemente, 406), mag.
butuk, bg.
botur(o) (Capidan,
Raporturile, 221), ngr. μπούτουρα (Bogrea,
Anuarul, II, 391).