canón (canoáne),
s.n. –
1. Normă,
regulă, precept. –
2. Parte din slujba liturgică, ce se consideră definitv și de neclintit fixată de
tradiție. –
3. Unitate muzicală a
imnurilor liturgice. –
4. Compoziție muzicală în contrapunct. –
5. Instrument muzical
vechi. –
6. Pedeapsă dată
preoților, sau de către
preoți (în
timpul spovedaniei), conform
canoanelor.
7. Chin, suferință. – Mr.
canone. Ngr. ϰανών (Murnu 11); cf. tc.
kanun „
regulă”,
alb., bg.
kanon. Este cuvînt pop. cu sensul 7, cel
puțin în Munt. și Mold. Der.
canonarh, s.m. (
monah însărcinat cu orînduirea slujbei;
copil care
ajută la
biserică pe cel care dirijează
corul, recitînd
bucățile pe care acesta
le va cînta
apoi);
canonarhisi, vb. (a îndeplini funcția de canonarh);
canoneală, s.f. (pedeapsă);
canoni, vb. (a
impune penitență; a
pedepsi; a chinui, a tortura);
canonisi, vb. (a stabili
drept canon; a canoniza; a
impune penitență), cf. Gáldi 152. – Der. neol.
canonic, adj.; canonic, s.m.; canonical, adj.; canonicat, s.n.; canoniza, vb.