căpătá (cápăt, căpătát),
vb. –
1. A obține, a
căpăta. –
2. A
primi de
pomană. –
3. (Trans. de
Vest). A
culege, a recolta. Lat. *
capĭtāre, de la
cāput „capital” (Pușcariu 973; Candrea-Dens., 241; REW 1635; Philippide, II, 635); cf.
alb.
kapëtoń, it.
capitare „a
ajunge” și der. romanici de la *
accapĭtāre (prov.
acaptar „a-și
spori capitalul”, fr.
achever „a termina”, v. sp.
acabdar). Totuși,
DAR are îndoieli în legătură cu această der., întemeindu-se pe
faptul că acest cuvînt nu
apare în texte
vechi. Criteriul său nu pare decisiv. Pe de altă
parte, cuvîntul este cu siguranță pop., și nu are
nimic a
face cu mag.
kapni „a obține” (cf.
rom.
căpui), propus de
DAR. După
ipoteza abandonată a lui Crețu 309,
ar fi reprezentant al lat.
captāre. Cf.
scăpăta.