carábă (carábe),
s.f. –
1. Fluier. –
2. Tubul
cimpoiului. –
3. Femur. Pare a fi
vorba de un cuvînt balcanic, din fondul tracic.
Coincide cu sb.
karabe „
fluier”,
carabatak „
partea de
sus a
pulpei de
pasăre”; însă nu se
poate explica prin sb. (
cum susțin
DAR și Scriban), deoarece este
împrumut în sl. și datorită răspîndirii
rom. a cuvîntului și a der.
săi. În
plus, este cuvînt care a proliferat și în gr.,
fără ca
rădăcina să aparțină
acestei limbi, cf. gr. ϰαραβίς „
lăcustă”; ϰάραβος „
gîndac” și, mai tîrziu, „navă”, care, după Boissacq 411, trebuie să fie cuvînt
străin în gr.; ϰαρβατίνη „învelitoare de
blană pentru
picioare”, a
cărui origine este necunoscută, tot după Boissacq 412; ϰαρβατιών „mașinărie de
aruncat sulițe”. Toate
aceste cuvinte s-
ar putea explica pe
baza unui cuvînt
străin (probabil trac), cu sensul de „
tulpină”,
apoi devenit „
picior”, și
poate în legătură cu gr. ϰάλαμος. lat.
calamus. Acest ipotetic *
caraba nu
poate fi gr.,
căci rezultatul
rom. al lui
b intervocalic
ar fi
fost diferit; și, întrucît nu este nici sl., se
cuvine să-l atribuim fondului primitiv balcanic.
Animalele care au
primit nume derivate de la acest cuvînt, se caracterizează, toate, prin
faptul că au
multe picioare; ϰάραβος „navă” (lat.
carabus, de unde sp.,
cáraba, carabela, cf.
rom.
corabie) se explică prin aspectul
bărcii cu
vîsle, care are o oarecare
asemănare cu un gîndac. Trecerea semantică de la „
fluier” la „
os” și „
picior” este firească, cf. lat.
tibia, fr.
flûte,
rom.
fluier și
ciolan. Der.
caraban, s.m. (nasicorn);
carabană, s.f. (nasicorn; femur);
cărăbăni, vb. (a o întinde, a
fugi, a dispărea; a da lovituri), cuvînt pe care
Pascu,
Etimologii, 63,
DAR și Scriban
îl pun în legătură cu
caravană,
ipoteză imposibilă istoric și fonetic și care trebuie să se interpreteze ca „a
pleca pe
picioare”, cf. fr.
carapater;
cărăbăneală, s.f. (
fugă,
plecat);
carabete, s.m. (larvă de
țînțar sau
tăune), pe care Diculescu,
Elementele, 489,
îl pun în legătură cu un gr. *ϰαραββίς, și care este un der. cu suf.
-ete, cf.
cărete. Din același
grup face parte fără îndoială
cărăbuș, s.m. (insectă, Melolontha
vulgaris), format cu suf.
-uș (mr.
cărăbuș, megl.
carabatšcă, cf. bg.
karabacka, care trebuie să provină din
rom.), și care prezintă un paralelism
perfect cu gr. ϰάραβος. Pentru acest cuvînt
rom. s-au sugerat numeroase etimoane. Pușcariu 286
pleacă de la lat.
scarabaeus (sard.
carrabusu, piem.
rabastabüsa, cf. REW 1225), despre care
presupune că s-a contaminat cu lat.
buscus „
pădure”, și propune de
asemenea o legătură cu
alb.
karabuš „
rac” (cf. Meyer 177 și Papahagi,
Etimologii). REW 1671
presupune un lat. *
carabus, pe care el însuși
îl califică
drept incert cu acest sens, și care n-
ar fi
dat rezultatul
rom. Scriban
îl leagă direct de lat.
scarabaeus, și Diculescu,
Elementele, 487, de un gr. *ϰάρραβος, cu finală expresivă. În sfîrșit,
DAR leagă acest cuvînt cu
cărăbaș,
fără să fie
clară rațiunea acestei apropieri. Pare mai
sigur să nu
îl separăm de
caraban sau
carabete;
caz în care și
alb.
ar proveni din
rom. Var.
caradașcă, s.f. (nasicorn)
indică o contaminare a lui
cărăbuș cu
rădașcă. ♦
Caravani, s.m. pl. (
pantaloni tipic orientali), din bg.
karavani (
DAR) și
caravei, s.n. (
par,
băț), folosit în Olt.,
par a fi în legătură cu același cuvînt primitiv,
fără îndoială prin intermediul sl. ♦
Carîmb, s.m. (
drug de
loitră în care
intră spetezele
carului;
parte a
cizmei care
îmbracă piciorul de la genunchi la
gleznă, în Bucov. și Maram.,
băț pentru a
măsura laptele muls)
face parte din aceeași
familie, și reprezintă același cuvînt cu infixul nazal
vechi (cf. gr. ϰαράμβιος „gîndac” și glosa lui Hesiquio ϰαράμβος, citată de Capidan,
LL, II, 224).
Ipotezele în legătură cu originea sa sînt și mai numeroase decît în
cazul lui
cărăbuș; din mag.
karina (Cihac, II, 487); de la
carri umbo (Philippide,
ZRPh., XXXI, 302); din sl. *
karǫbŭ „coajă”, provenind din gr. ϰόρυμβος (Weigand,
Jb, XVI, 222); din sl.
korubati „a dezghioca” (Miklosich,
Et. Wb., 132); din lituan.
karābas (Scriban,
Arhiva, 1921, p. 238); din lat.
calamulus cu un
b dezvoltat
între consoanele rezultatului primitiv *
cărîmlu (Pușcariu,
Dacor., II, 596; cf. REW 1485); această
ipoteză, admisă de Densusianu,
GS, 363; Candrea și
DAR, prezintă
mari dificultăți fonetice (Cf.
Graur,
BL, V, 91). În sfîrșit, Capidan,
LL, II, 224-7, bazîndu-se pe glosa lui Hesiquio menționată,
crede că este
vorba de un cuvînt anterior introducerii lat. în Dacia. – Cf.
încăibăra.