ce
pron.
inter. și rel. –
1. Pron. și adj.
inter.
De ce, la ce, pentru ce. –
2. Pron., adj. și adv. exclamativ; cu această funcție este adesea însoțit
de mai –
Ce de! –
3. Pron. și adj., exprimînd o interogație indirectă, după vb.
declarandi sau
sentiendi. –
4. Care (pron. rel.) –
Cel ce. Ce și cum. –
Ce e drept. –
Cine știe ce. –
Numai ce. –
Cît pe ce. Pe ce ... pe atît. –
5. Înainte de vb.
a fi, indică o definiție ai
cărei termeni sînt inversați,
obiectul sau
persoana definite
fiind precedate de noțiunea care
le definește:
ființă ticăloasă ce sînt (Negruzzi);
prost ce ești (
Creangă). –
6. (Înv.)
Dar (cu acest sens, astăzi se folosește
ci). –
7. (S.m. sing.) Ceva, un lucru oarecare, un
obiect nedeterminat. – Mr.
țe, ți, megl.
ți, istr.
țe. Lat.
quid (Diez, I, 123; Pușcariu 326; Candrea-Dens., 296; REW 6953;
DAR); cf. it.
che, prov., cat., fr., sp.,
port.
que. Pentru adăugarea lui
mai (2), cf. modismul sp.
qué cosa más bonita „ce lucru minunat!”. Sensul 5 se
poate explica fie prin
valoarea relativă a lui
ce (=
ființă ticăloasă care sînt), fie prin funcția sa exclamativă (
ce ființă ticăloasă sînt). Ce este identic cu conj.
ci (cf. sensul 6) care s-a despărțit de el în
epoca modernă (
sec. XVII-XVIII), cu sensul specializat de „
dar”. Identitatea sa nu prezintă îndoieli, și este
frecventă, în textele
vechi, folosirea lui
ce cu accepția modernă a lui
ci (mr.
ți), cf. Pușcariu 358 și
DAR.Totuși, Cipariu,
Gram., 115 și Tiktin au încercat să-l explice pe
ci plecînd de la
quin. Compară
căci (înv.
căce), cf.
că;
ceva (mr.
țîva), adv. și pron. indef. (înv.), cu
va (‹
a voi), cu var.
cevași, cevașilea;
fiece, pron. indef.;
oarece, pron. indef., cu var.
oareș(i)ce;
orice, pron. indef.;
niște, art. indef., în
loc de
nișce ‹
nu șt(iu) ce;
verice, pron. indef.