ciucí (-césc, -ít),
vb. –
1. A se ghemui, a se
lăsa pe
vine. –
2. A mototoli, a încreți, a zbîrci. –
3. A strînge, a îngrămădi. Sl.
čučati (
DAR), cf. sb.
čučati „a se
lăsa pe
vine”, mag.
csucsulni „a
sta jos”; însă
ar putea fi
vorba și de o formație spontană. – Der.
ciuciuli (var.
ciocioli), vb. (a se ghemui; a zbîrci, a încreți) prin intermediul finalei expresive
-li (cf.
Graur,
BL, IV, 91),
fiind improbabilă der. propusă de Philippide,
Bausteine, 54, de la
ciuli;
ciuciulete, s.m. (ghemotoc, dop, cocoloș; bobină;
ciupercă, zbîrciog). Ca și în alte
cazuri, sînt
forme care
coincid cu alte formații spontane, cf. mr.
ciuciulă (
culme), ce pare a
indica dependența de
rădăcina expresivă
ciucă; mr., megl.
ciuciulian „ciocîrlie”, în legătură cu bg.
kukuletka, cuvînt
rar. Pe de altă
parte,
ciuciuli ajunge să se
confunde cu
giugiuli, în sensul în care
îl folosește Cantemir, de „a
netezi, a mîngîia”, cf.
ciuciula, vb. (Trans., a mîngîia). După
Graur,
BL, V, 223,
ciuciulete s-
ar explica plecîndu-se de la țig.
ciuci „penis”,
ipoteză puțin probabilă. – V. și
ciuli.