ciúmă (ciúme),
s.f. –
1. Plagă a
porumbului. –
2. Laur. –
3. Boală infecțioasă epidermică
foarte gravă. –
4. Monstru din mitologia populară care personifica ciuma. –
5. Plagă, calamitate. – Mr.
țumă, megl.
ciumă. Probabil lat.
cyma, din gr. ϰυμα (Pușcariu 330; Pușcariu,
Lat. ti, 60; Pușcariu,
Conv. Lit. XXXVII, 600; Berneker 163; Capidan,
Dacor., III, 142; Diculescu,
Elementele, 477; Bologa,
Dacor., IV, 962;
DAR).
Forma lat. vulg.
ciuma, punct de
plecare al fonetismului
rom.
apare în glose tîrzii, cf. sp.
cima, „vîrf,
culme”,
esquilmar „a
stoarce, a secătui” (Corominas,
Anales Inst. Ling., II, 128). De la sensul primitiv, de „tumoare, umflătură”, evoluția sensului se explică prin simptomele
bolii, cf.
peste bubónica „ciumă bubonică” și mr.
pănucl’ă „tumoare” și „ciumă”. Rezultatul normal
ar fi trebuit să fie, se pare, *
cimă;
u ar fi în acest
caz secundar ca în
bucium. Este cuvînt care
apare aproape în toate
limbile din estul Europei (
alb.
kjimë „abces”, tc.
çuma „ciumă”, bg., sb.,
rus.
čuma, rut.,
pol.
dzuma, mag.
csoma, csuma, toate cu sensul de „ciumă”); cf. și it.
cima, fr.
cime, sp.
cima, cu sens diferit. Toate
limbile în care
apare sensul de „ciumă”
par a
indica un
împrumut din
rom., cu atît mai
mult cu
cît cuvîntul nu se explică prin
mijloace interne
ale nici uneia din
limbile interesate (cf. Berneker; Capidan,
Dacor., III, 142). Totuși, s-a propus un etimon sl. (Miklosich,
Slaw. Elem., 53 și
Lexicon, 1128; Cihac, II, 58), bg. (Conev 94),
alb. (Philippide, II, 639), tc. (Mladenov 689). Der.
ciumat (var.
ciumaș, ciumos), adj. (pestifer; ciumat,
bolnav de ciumă);
ciumar, s.m. (
laur), pe care Diculescu,
Elementele, 485
îl apropie de gr. ϰυμάριον,
dar care
ar putea fi der. în
cadrul rom.;
ciuma, vb. (a îmbolnăvi de ciumă; despre
fructe, a se
strica);
ciumăfaie, s.f. (
laur), a
cărui a
doua parte nu a
fost explicată satisfăcător, și care se mai numește, probabil prin etimologie populară,
ciuma fetei (Cihac, II, 491,
pleacă în
mod eronat de la mag.
csuda „
minune” și
fa „
copac”; Diculescu,
Elementele, 485 de la
cimă, cu suf. gr. ϰαφος; și
DAR sugerează o legătură cu mag.
csudafa „
laur”).