cloț (clóțuri),
s.n. –
1. Vîrf. –
2. Cui,
știft, pivot. –
3. Fragment de
cărămidă folosit la umpluturi. –
4. Trunchi,
buștean. Origine incertă. Pare a fi o var. de la
colț, alterată printr-o metateză, ca în
clocoti ›
colcoti; sau mai
curînd, creație expresivă, cf.
clanț. DAR separă
cele două cuvinte,
cloț „fragment de
cărămidă”, care provine din sb.
kloca „pietricică”, și
cloț „trunchi”,
cui care derivă, după Borcea 183, din
săs.
K’lôts „trunchi” (cf. Scriban); această ultimă der. este
puțin probabilă,
dacă se ia în considerație extinderea cuvîntului
rom. Semantismul concordă
perfect cu cel al lui
colț. Circulă de
asemenea o
formă cu infix nazal,
clonț, s.n. (
cioc; vîrf,
țanc;
dinte canin; vîrf
ascuțit,
ghimpe; ciocănel percutor), de
uz general (
DAR exclude nejustificat Munt.), și care se pune de
obicei în legătură cu sl.
kljunŭ „vîrf” (Cihac, II, 63;
DAR), în
ciuda dificultăților fonetice. Paralelismul
cloț ›
clonț coincide cu
cioc ›
cionc,
ciot ›
ciont,
bot ›
bont, etc. Der.
cloțan, s.m. (șobolan. Mus decumanus), probabil plecîndu-se de la
cloț „
dinte” (după
DAR, din sb.
klokati „a
înghiți”);
cloțan, s.n. (vîrf
ascuțit,
țanc), cf. același sens la
clonț;
cloață, s.f. (
cioc,
gură;
gură-spartă;
babă vrăjitoare);
clonț, adj. (
știrb);
clonțat, adj. (cu
ciocul mare; obraznic, insolent);
clonțar, s.m. (
pasăre, Coccothrauster
vulgaris);
clonțan, s.m. (
țanc, vîrf).
Cloanță coincide perfect cu
clanță; ceea ce pare să
pledeze în
favoarea unei origini expresive pentru toate
aceste cuvinte.