contení (-nésc, -ít),
vb. IV
1. A înfrîna, a reține, a stăvili. –
2. A interzice, a
împiedica. –
3. A
opri. –
4. A se
opri, a înceta. –
5. A sfîrși, a
face să înceteze. –
6. A
tăcea. – Var. (înv.)
cunteni (
rar),
contena, înconteni. Mr.
acumtini, megl.
cuntini. Origine obscură. Lat.
contĭnĕre se potrivește semantic;
iar rezultatul
con- ›
cun, în
loc de
cu-,
deși nu pare normal, nu este imposibil (cf.
cumpăt, cumplit față de
cuprinde; însă păstrarea lui
t (cf.
ținea) este mai
greu de explicat. Totuși, acest etimon a
fost admis de Candrea. Cihac, II, 651,
pleacă de la ngr. ϰονταίνω „a
apropia, a
scurta”; după Pușcariu,
Dscor, I, 226-30 și
DAR, este
vorba de lat.
cunctināre, în
loc de
cunctāri „a zăbovi, a
șovăi”. S-
ar putea admite o contaminare cu *
contĕnuāre, în
loc de
tĕnuāre, „a
reduce, a diminua”. Cuvîntul
apare din primele texte din
sec. XVI. Der.
necontenit, adj. (
fără oprire, neîncetat;
mereu);
cuntenitură, s.f. (înv., interdicție);
cuntirimînt, s.n. (înv., acțiunea de a
conteni), al
cărui rotacism
indică prezența unui cuvînt din fondul tradițional;
contenință, s.f., înv., din
sec. XVII, astăzi înlocuit prin
continență, s.f., din lat.
continentia (
sec. XIX).