dăinuí (dăinuiésc, dăinuít),
vb. –
1. A
dura. –
2. A se prelungi, a ființa. Sb.
danovati, danujem (Candrea; Scriban). După Șeineanu, II, 152 și
Pascu, II, 130, din tc.
dayanmak „a
dura”;
ipoteză improbabilă. – Der.
dăinuitor, adj. (trainic, persistent).