doágă (doáge),
s.f. –
Bucată de
lemn încovoiată care formează
corpul unor
vase. – Mr., megl.
doagă, istr. (
duge). Lat.
doga, din gr. δοχή (Cihac, I, 78; Diez, I, 155; Pușcariu 536; Candrea-Dens., 501; REW 2714); cf. it., prov., cat., sp.
doga, fr.
douve, și
alb.
dogë, ngr. δόγα, ντούγα, sb., mag.
duga (istr. provine din sb.). După Cihac, II, 96,
ar proveni din sl., cu toate că
admisese înainte proveniența din lat.; aceasta este și opinia lui Miklosich,
Slaw. Elem., 21. – Der.
dogar, s.m. (
persoană care
face butoaie), care
poate fi reprezentant
direct al lat.
dogārius (Pușcariu 539; Densusianu,
Hlr., I, 159; REW 2715), sau mai probabil der. intern, cu suf. -
ar;
dogar, s.n. (
teslă);
dogărie, s.f. (atelier unde se
lucrează doage);
dogi, vb. (a
desface doagele butoiului; a
deschide, a
crăpa; a
produce sunetul caracteristic butoaielor crăpate sau
clopotelor stricate; despre
voce, a
suna răgușit).