fărîmá (fărấm, fărâmát),
vb. – A
sparge, a
face bucăți. – Var.
(s)făr(î)ma, (s)făr(î)mi. Lat. *
ex-formāre, cf. it.
sformare „a desfigura”,
sformato „diform”. Rezultatul
sfărma este normal (pentru
o ›
ă, cf.
fără);
formele cu
î se datorează unei încrucișări cu
dărîma, v.
aici. În
general se explică acest cuvînt prin
fărîmă „fragment”, care se consideră identic cu
alb.
theṝimë (‹ mr.
sîrmă) „fragment”,
theṝmoń (‹ mr.
sîrmare) „a
sparge” și derivat din lat. *
farrimen, de la
far „
alac” (Pușcariu,
Conv. lit., XXXV, 818 și
ZRPh., XXVII, 739; Pușcariu 582; Giuglea,
Dacor., III, 598; Philippide, II, 712; Rosetti, II, 116),
ipoteză dificil de
admis din
punct de
vedere semantic (cf. REW 3202). Diez,
Gramm., I, 281, urmat de Körting 3950, Meyer 90 și Scriban, propusese lat.
fragmen, care reprezintă de
asemenea dificultăți.
Alb. pare a proveni din
rom. – Cf.
înfărma. Der.
fărîmă, s.f. (fragment,
bucată; firimitură; rest);
fărîmăcios (var.
(s)făr(î)măcios, (s)făr(î)micios), adj. (care se fărîmă, inconsistent);
fărîmat (var.
(s)făr(î)mat, (s)făr(î)mit), s.n. (
spargere; fărîmare; oboseală,
rău, amețeală);
fărîmător (var.
(s)făr(î)mător, (s)făr(î)mitor), adj. (care (s)fărîmă);
fărîmătură (var.
(s)făr(î)mătură, (s)făr(î)mitură, fir(i)mitură), s.f. (fărîmare;
distrugere;
spargere, hernie; firimitură; resturi); în ultimele var. pare a fi intervenit o încrucișare cu
fir;
fărîmița (var.
sfăr(î)mița, (s)făr(î)mica, (s)făr(î)miți, fir(i)miți), vb. (a
face bucățele, a
face firimituri), din dim.
fărîmiță.