falángă (fălắngi),
s.f. –
1. Sul de
lemn în care
legau condamnații care
erau bătuți la
tălpi;
era pedeapsa aplicată în vechime și elevilor la
școală, desființată
înainte de 1850. –
2. Bătaie. – Var. (înv.)
falagă. Mr.
falangu, megl.
fálăgă. Ngr. φάλαγγας (Lokotsch 578), cf. tc.
falaka (de unde var.), bg.
falaga (› megl.). Este dublet de la
falangă, s.f. (
os de la
degete), din gr. φάλαγξ, prin intermediul lat.
phalanga, fr.
phalange, și al lui
parîngă. – Der.
falanster, s.n., din fr.
phalanstère;
falansterian, adj.