găbuí (-uésc, găbuít),
vb. –
1. A
prinde, a
apuca, a înhăța. –
2. A
găsi, a
descoperi. – Var. (Mold.)
găb(ă)și, găpși, găbji, ghibui, (Munt.)
dibui. Sl. (
rus.)
gabati „a hăitui” (
DAR), cf.
pol.
gabać „a
prinde”; este însă evident că acest cuvînt a
fost tratat ca o creație expresivă, după
cum se
poate vedea în var. sale. Celelalte explicații nu
coincid. După
Iordan,
BF, II, 195,
forma de
bază ar fi
găbji, din tc.
kabz „acțiunea de a
prinde” și
găbui ar proveni din încrucișarea lui
găbji cu
dibui. Miklosich,
Slaw. Elem., pleca de la
ghibui, din sl.
gybati „a îndoi”, al
cărui semantism nu se
înțelege.
Dibui, vb. (a
găsi, a
descoperi, a
afla; a
reuși, a nimeri; a tatona, a
pipăi pe bîjbîite; a
căuta pe bîjbîite) este
fără îndoială același cuvînt (cf. Tiktin și Scriban),
ale cărui sensuri
le cuprind pe
cele ale verbelor găbui și
pipăi. S-a explicat prin rut.
dybaty (Berneker 248; Skok 67), prin bg.
deb(n)jă „a se
strecura” (Candrea,
GS, VI, 323; Candrea; Scriban); sau prin tc.
debb „acțiunea de a tîrî” (Moldovan, 425). Der.
gabje, s.f. (Mold.,
mînă,
pumn);
gabor, s.m. (Arg., polițist,
agent),
asociere ironică a
ideii de „a
prinde” cu
numele propriu Gabor;
dibuială, s.f. (acțiunea de a dibui);
dibuitor, adj. (care dibuiește);
ghibosi, vb. (a hăitui; a strînge, a
bate, a
părui), cu var.
ghigosi, formate cu suf. expresiv -
osi. Cf.
gîmba.