ghiúj (ghiúji),
s.m. – Bătrîn decrepit,
ramolit. – Var.
ghij, ghijan, ghijoi, ghijoc, bijog, bijoagă, ghijoagă. Probabil din sl. *
gązĭ „
creangă subțire”, cf.
gînj. Semantismul se explică prin
ideea de „îndoit, curbat”, cf.
gînjia „a îndoi”,
gînjui „a răsuci”; fonetismul pare a
indica un
împrumut de dată ulterioară lui
gînj, cf.
rus.
guž „
răchită”; dezvoltarea vocalică,
așa ca în
ghegă ›
ghioagă,
ghin ›
ghionoi,
chirăi ›
chiorăi, etc.
Alb.
ǵüš „bunic” (Meyer 143; Philippide, II, 714;
DAR) provine din aceeași
sursă, sau
poate din
rom. După părerea lui Hasdeu,
Col. lui Traian, 1876, 1, este
vorba de un dacic *
ghiuga; după Popescu-Ciocănel, 31,
ar trebui
plecat de la per.
ghauz „curtezană”, a
cărui legătură nu se
înțelege;
iar după Lahovary 330,
avem a
face cu un cuvînt anterior indoeurop. Legătură cu
hîj, s.m. (Mold., ghiuj), și
vîj(oi), s.m. (Trans., ghiuj), nu este
clară.