groápă (grópi),
s.f. –
1. Mormînt. –
2. Groapă
comună. –
3. Șanț,
gaură,
puț. –
4. (Înv.)
Hambar în pămînt. – Mr. megl.
groapă. Origine necunoscută. Opiniile legate de
istoria acestui cuvînt au variat
mult; considerat autohton de Miklosich,
Slaw. Elem., 9, și der. din
alb.
gropë de Meyer 131; Meyer,
Alb. St., IV, 54;
DAR; Philippide, II, 715; Capidan,
Raporturile, 532; Rosetti, II, 117. După alții, din sl.
grobŭ, bg.
grob (
Pascu, II, 193; Conev 42), cf. bg.
groba „
ladă pentru
gunoi”,
grobar „groapă”. În sfîrșit,
prezență calabr.
grupa, (g)rubu, (g)rupu „
gaură” a
fost explicată de Rohlfs pe
baza gr. τρύπη,
trecut la *τρόπον; această
ipoteză a
fost reluată din
punctul de
vedere al
rom. de Skok,
ZRPh., LIV, 483. Este posibil să fie
vorba în
rom. de un
împrumut din sl., al
cărui rezultat
ar fi *
grop, pl.
gropi, cu sing. reconstituit. Cuvîntul sl., bazat pe germ.
Grube, Grabe (cf. sb.
graba,
sec. XV, la Daničič, III, 351), a
dat și alte rezultate în
rom., cf.
grobiște, pogrebanie. Alb.
gropë, care s-
ar putea cu
greu explica prin sl.,
ar proveni în acest
caz din
rom. Totuși,
ideea unei proveniențe romanice nu trebuie să fie exclusă,
chiar dacă explicația din calabr. n-
ar părea suficientă. Der.
gropiță, s.f. (dim. al lui groapă; adîncitură în
barbă sau
obraji);
gropană, s.f. (
șanț, groapă);
gropiș, s.n. (
teren abrupt);
gropos, adj. (
plin de
gropi);
gropănos, adj. (
plin de
gropi);
gropar, s.m. (
persoană care
sapă gropi pentru
morminte);
gropăreasă, s.f. (
nevastă de gropar);
îngropa, vb. (a înmormînta; a
ascunde; a acoperi ceva cu pămînt; a
înfige);
îngropător, s.m. (gropar);
îngropătoare, s.f. (înv., înmormîntare);
îngropăciune, s.f. (înmormîntare);
îngropătură, s.f. (înv., înmormîntare);
desgropa, vb. (a exhuma, a
scoate din pămînt);
gropila, vb. refl. (despre
drumuri, a desfunda);
gropilos, adj. (
plin de
gropi);
gropniță (var.
grobniță), s.f. (mormînt,
boltă, criptă; groapă, depozit de cereale sub pămînt), din sl., bg.
grobnica (Miklosich,
Slaw. Elem., 18; Miklosich,
Lexicon, 143);
grobnic, s.n. (mormînt, criptă;
giulgiu), cf. sl.
grobinŭ „sepulcral”.