hárță
s.f. – Încăierare,
ceartă. – Var. (înv.)
harț. Mag.,
pol.
harc (Cihac, II, 505; Berneker 377;
DAR; Gáldi,
Dict., 92), cf.
arțag. – Der.
hărtaș, s.m. (luptător, combatant);
hărțui, vb. (a ataca; a
începe lupta; a urmări, a
sîcîi, a
pisa);
hărțeli, vb. (a
deranja, a
supăra, a chinui), cu suf. expresiv
-li;
hărțuială, s.f. (
faptul de a hărțui);
hărțuitor, adj. (care hărțuiește);
hărăți, vb. (a hărțui), care, după Scriban,
Arhiva, 1912 și
DAR,
ar proveni din mag.
hergelni (
herécelni) „a ațîța”,
ipoteză ce pare inutilă;
hărăție, s.f. (înv., combativitate; vitejie);
hărățag, s.n. (
rar, provocare), rezultat dintr-o încrucișare cu
arțag;
hărăț, s.m. (
persoană care hărțuiește;
viteaz),
sec. XVII, înv.