hoț (hóți),
s.m. –
1. Persoană care
fură. –
2. Persoană ageră,
isteață. Origine obscură, probabil expresivă. Pare a aparține aceleiași
rădăcini expresive
haț, cf.
hățaș, s.m. (Bucov.,
hoț). Variația vocalică nu e
rară în
cazuri de interpretare expresivă, cf.
hală și
hoală,
hanță și
hoarță,
handră și
hoandră,
hăis și
hois, etc. Pentru identitatea formală a
numelui cu interjecția cf.
cioc, dop, hop. Originea expresivă a
fost indicată
încă de Hasdeu,
Istoria critică, I, 2, p. 294,
dar nu pare să fi
fost acceptată. Celelalte
ipoteze sînt
departe de a convingătoare: din sl.
zlodĕi „malefic” (Cihac, II, 141); de la o
rădăcină sl. *
chop-, de unde și
rus.
chopitĭ „a
prinde”, cu suf. sl. -
ĭcĭ, de unde *
hopț (Densusianu,
GS, IV, 153); de la
rădăcina sl. *
hot-, cf.
poftă (Scriban). De
aici pare a proveni
numele huțani sau
huțuli, populație carpatică din Galiția, care vorbește ruteana,
dar care nu pare a fi de origine
slavă. (După Rozwadowski, apud Vasmer, I, 324, acest
nume ar fi got.
guta „got”, transmis prin intermediul rut.; însă această
ipoteză nu pare posibilă). Der.
hoață, s.f. (
femeie care
fură);
hoțoaică, s.f. (
hoață;
prăjină de
scuturat fructele);
hoțesc, adj. (de
hoți);
hoțește, adv. (ca
hoții; pe
ascuns);
hoțiș, adv. (hoțește);
hoți, vb. (a
duce viață de
hoț; a
fura);
hoție, s.f. (
furt;
jaf; fraudă);
hoțime, s.f. (
bandă de
hoți);
hoțoman, s.m. (
hoț), cu suf. expresiv
-man;
hoțomănie, s.f. (
bandă de
hoți);
hoțomănesc, adj. (de
hoți);
pohoț, s.m. (
hoț), în Mold., cu suf.
po- ce
indică excelența, cuvîntul pe care Cihac, II, 272,
îl glosează prin „libertin” și
îl pune în legătură cu sl.
pochotinŭ;
pohoață, s.f. (
femeie rea), pe care
Pascu,
Arch. Rom., VI, 231,
îl pune
greșit în legătură cu
pațachină, prin intermediul unei
forme incerte *
pohoahă;
pahonț (var.
pohonț), s.m. (
termen de
batjocură pentru soldații
ruși), cuvînt
pus în legătură de către Tiktin cu
rus.
pĕhotinec „infanterist”, și de către Scriban cu
rus.
pogonecĭ „
ștafetă”, cf.
honț.