închiná (închín, închinát),
vb. –
1. A înclina, a
apleca. –
2. (Refl.) A se
pleca. –
3. (Refl.) A
face o reverență. –
4. (Refl.) A se
supune, a capitula, a se declara
învins. –
5. (Refl.) A-și
face semnul crucii. –
6. (Refl.) A se dedica, a se consacra. –
7. (Refl.) A
face o ofrandă. –
8. (Înv.) A întemeia și înzestra o
biserică, cedînd administrarea ei
altui lăcaș religios de rang mai
mare. –
9. A dedica. –
10. A
ridica paharul ciocnindu-l cu
paharul altora și a
bea, făcînd o
urare, a toasta. –
11. A
supune. – Mr.
(î)ncl’in, (î)ncl’inare, megl.
ancl’in. Lat.
inclināre (Pușcariu 818; Candrea-Dens., 848; REW 4359;
DAR), cf. it.
(in)chinare, prov.
(en)clinar, fr.
encliner, cat.
enclinar „a saluta”. Pentru semantism, cf. ex. gr. și sl.
aduse de
DAR. Este dublet al lui
înclina „a inclina” ‹ fr.
incliner. – Der.
înclinat, adj. (înclinat; dedicat, pelegrin);
închinător, adj. (adorator);
închinător, s.m. (varietate de
șoim, Falco tinnunculus);
închinăcios, adj. (fățarnic, bigot);
închinătură, s.f. (înv., adorație);
închinăciune, s.f. (reverență; adorație;
cult;
supunere; salut; toast), care
poate proveni din lat.
inclinātiōnem (Pușcariu 819), cf. mr.
ncl’inățune, megl.
(a)ncl’inățuni. Din
rom. provine mag.
entyinál (Edelspacher 13).