întîi
num. –
1. Primul, care ocupă
primul loc. –
2. (Adj.)
Primul, cel mai important, primordial. –
3. (Adv.) În
primul rînd. –
4. (Adv.) La
început. – Var. înv.
întîniu. – Mr.
ntińu. Origine obscură.
Prima parte a cuvîntului pare a fi lat.
ante. În
general se
admite un etimon de
tipul *
antaneus, metateză de la
anteanus, și
propeanus (Mussafia,
Vokalismus, 141; Densusianu,
Rom., XXX, 113; Pușcariu,
Dacor., IV, 1570; Candrea-Dens., 885;
Graur,
BL, V, 67; Rosetti, I, 168); însă compunerea lat. pare incertă, cf. REW 493. Este mai
curînd vorba de un der. vulgar de la
antevenire, înlocuit de
anteveniens, de
tipul *
antevenium ›
întîniu, ca în textele din
sec. XVI și astăzi în
Banat. Der. de la
ante iniens (Skok,
Rom., L, 517) pare mai
puțin probabilă.
Întîi se folosește invariabil ca adv.; ca pron. și adj., se folosesc
formele art.
întîiul, f.
întîia; în
aceste cazuri,
forma fără art., citată de
DAR (
clasa întîi) este greșită și se datorează unei confuzii cu adv. Der.
dintîi, adv. (de dinainte, mai întîi);
cel dintîi, num. (
primul);
întîiași, adj. (
prima),
rar, se folosește numai în comp. cu
dată, format pe
baza lui
aceeași;
întîietate, s.f. (prioritate, anterioritate, precedență);
întîietor, adj. (înv., precedent, preeminent).