învățá (învắț, învățát),
vb. –
1. A
deprinde, a obișnui. –
2. A instrui, a transmite cunoștințe. –
3. A se instrui, a
studia. –
4. A
Învăța pe de
rost, a
ști pe dinafară. –
5. A catehiza, a îndoctrina. –
6. A disciplina, a cuminți. –
7. (Înv.) A
porunci, a ordona. –
8. A sfătui. – Mr.
(a)nveț, (a)nvețare, megl.
anveț, anvițari, istr.
(an)mețu. Lat. *
invĭtiāre, de la
vĭtium (
Lexiconul de la Buda, Pușcariu 898; Candrea-Dens., 895; REW 4536; Densussianu,
GS, II, 10;
DAR), cf. it.
invezzare, avvezare „a
deprinde” (calabr.
ambizzari „a
învăța”), prov.
envezar, v. fr.
envoisier, v. cat.
avesar (sp.
anviso „înțelept, prudent”, cf. Berceo,
Milagros, 14); pentru lat. *
vĭtiāre, cf.
port.
vezar și Gamillscheg , s. v.
apprivoiser. Der.
învățat, adj. (instruit; s.m.,
savant, erudit,
om cult);
învățăcel, s.m. (discipol, elev;
ucenic), dim. de la cuvîntul anterior (
ipoteza unui model germ.
Lehrling ›
Lehrer, sugerată de
DAR, nu pare necesară);
învățămînt, s.n. (învățătură; domeniul și activitatea de instruire și
educare) format ca fr.
enseignement de la
enseigner;
învățător, adj. (instructiv, care instruiește);
învățător, s.m. (instructor, pedagog, institutor; astăzi,
persoană care
predă în primele
clase școlare; înv., sfetnic);
învățătoare, s.f. (
femeie care
predă în primele
clase școlare);
învățătoresc, adj. (de învățător, didactic);
învățătorie, s.f. (
rar. învățătură);
învăț, s.n. (
nărav,
viciu; instrucție, învățătură;
rar,
sfat), deverbal de la
învăța;
învățătură, s.f. (instrucțiune; studiu, cultură,
știință, înțelepciune;
lecție,
povață;
morală (de
fabulă), concluzie moralizatoare;
sfat; înv., poruncă);
desvăța, vb. (a dezobișnui);
desvăț, s.n. (acțiunea de a dezvăța de un
obicei prost).