jar (-ruri),
s.n. –
Cărbuni care
ard. – Mr., megl.
jar. Sl.
žarŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 22; Miklosich,
Lexicon, 191; Tiktin; Conev 62), cf.
pojar și sb., cr., slov.,
pol.
žar. Este dublet al lui
jar, s.n. (
țăruș, jalon), din sb.
zar. – Der.
jariște, s.f. (jar;
cenușă;
zgură; resturi de la
ardere;
ardere; porțiune de
pădure arsă);
jerui, vb. (a
răscoli jarul; a
înteți, a
înviora; a îndoi pînza făcută în
casă pe
jumătatea lățimii), ultimul sens de la
jeruitor, s.n. (
vătrai; dispozitiv de îndoit);
jeratic, s.n. (jar), din sl.
žaratŭkŭ sau
žeratŭkŭ, cu var.
jeratec, jăratec;
jeregai (var.
jărăgai), s.n. (jar;
arsură, usturime), a
cărui der. nu este
clară (după Tiktin, cu suf. din
mucegai, putregai; după
DAR, din sl.
žegati „a
arde” încrucișat cu
jar), cf.
jigărae, care
îl explică
poate mai
bine, prin intermediul unei metateze provocate de
ideea asemănării
acestui cuvînt cu
jar. Der.
rom. provine ngr. ζιάρι (Murnu,
Lehnw., 25; Meyer,
Neugr. St., II, 28
îl derivă
direct din sl., însă cf. împotrivă Miklosich,
Slaw. Elemente im Neugr., 16). Cf.
jeg, jigăraie.