jid (jízi),
s.m. –
Evreu. Sl.
židŭ, cf. rut.,
pol.
žyd, bg.
žid „
gigant” (
DAR). Cu această
formă este cuvînt
rar, în Trans. de Nord și Mold. – Der.
jitcă, s.f. (
evreu), cu suf. -
că;
jidău, s.m. (Trans.,
evreu), prin intermediul mag.
zsidó;
jidaucă, s.f. (Mold., evreică);
jidan, s.m. (
evreu), din sl. cu suf. -
an, cf. sl.
židinŭ, židomŭ, židochŭ (Miklosich,
Fremdw., 137; Cihac, II, 158; Tagliavini,
Arch. Rom., XVI, 365;
DAR);
jidancă, s.f. (evreică);
jidănesc, adj. (evreiesc);
jidănește, adv. (în
felul evreilor);
jidănime, s.f. (mulțime de
evrei);
jidov, s.n. (
evreu;
uriaș; Bucov., Meloe proscarabaeus, insectă), din sl.
židovinŭ (pentru al doilea sens, cf. bg.
žid; se explică prin
ideea că cei
dîntîi oameni au
fost giganții, îmbinată cu
ideea că
evreii au
fost primii oameni);
jidoavcă (var.
jidoafcă), s.f. (evreică);
jidoveancă, s.f. (
dans popular);
jidovesc, adj. (evreiesc);
jidovetic, adj. (fricos,
laș);
jidovește, adv. (în
felul evreilor);
jidovi, vb. (a se converti la iudaism);
jidovime, s.f. (
adunare de
evrei);
jidovină, s.f. (
prăpastie, abis), considerîndu-se la origine că sînt resturi
ale unei locuințe de
giganți (după Scriban, din bg. *
duždovnica „
apă de
ploaie”; în dicționare glosările
acestui cuvînt diferă considerabil, după aspectul particular al
locului astfel numit).
Jidov se folosește mai
ales cu sensul de „
evreu,
evreu din
Vechiul Testament”;
jidan a
ajuns să fie considerat în
epoca modernă
drept termen ofensiv.