jimí (-mésc, -ít),
vb. – A
fierbe, a mișuna. Origine necunoscută.
Ar putea fi în legătură cu sl.
žęti „a
stoarce”, a
cărui temă la
prezent este
žimą, cf.
jintui, jintiță; sensul de „a
fierbe”
ar proveni în acest
caz, de la procedeul ce constă în a
stoarce grăsimea
jumărilor în
foc, cf. bg.
žumerki, sb.
žmire, rom.
jumări; însă toate acestea
par incerte.
DAR se
referă, desigur
greșit, la
alb.
dhemëz „
vierme”. Cf.
jumuli. Der.
jumet, s.f. (
gloată), cu suf. -
et;
jumedie, s.f. (
gloată), probabil în
loc de
jumet-ie (după
DAR, prin încrucișare cu
sumedenie);
jumegai (var.
jumigai, jimigai), s.n. (resturi, fărîmituri).